În universul de discurs nu trebuie să vedem o viziune asupra lumii în sensul în care este aceasta înțeleasă de o teorie a literaturii, ci trebuie să distingem un sistem de semnificații. Un univers de discurs oferă o paradigmă particulară de interpretare a lumii și de vorbire despre ea. Sigur că există o singură lume exterioară, dar raportarea la ea poate fi particularizată. Și nu trebuie să înțelegem de aici că acest lucru determină textul în întregimea sa, căci universurile de discurs pot fi amestecate în cadrul aceluiași text.

Faptul de a subscrie la o viziune particulară asupra lumii contribuie deja la procesul de creație de sens. Astfel, textul este dependent și condiționat de universul de discurs. Valoarea de adevăr a unei afirmații poate fi verificată doar în cadrul universului de discurs în care această este făcută. Astfel, afirmația ”Penelopa era soția lui Ulise” este o afirmație adevărată în interiorul universului de discurs al mitologiei și nu poate fi confruntată cu realitatea empirică, deoarece nu aparține acesteia (Coșeriu 2013).

 ”Prin univers de discurs înțelegem sistemul universal de semnificații căruia îi aparține un discurs (sau un enunț) și care îi determină validitatea și sensul. Literatura, mitologia, științele, matematica, universul empiric, ca teme sau lumi de referință ale vorbirii, constituie universuri de discurs. Nu este vorba de alte universuri, de alte lumi de lucruri, ci e vorba de alte universuri de discurs, de alte sisteme de semnificații. Valoarea de adevăr a unei afirmații despre Ulise nu se verifică în istoria greacă, ci în Odiseea și în tradiția corespunzătoare” (Coșeriu 2013). 

În această reprezentare a universurilor de discurs a lui Coșeriu ele sunt cinci la număr, însă în textele ulterioare, considerațiile se schimbă și vom avea de-a face cu doar patru universuri de discurs și trei ”lumi” despre care acestea vorbesc. Considerăm ultima abordare, din Rugăciunea Ca Text, ca fiind mult mai coerentă și concisă. Se vorbește despre universurile de discurs practic, științific, poetic și de credință și respectiv ”lumea reală” (care reprezintă obiectul universurilor de discurs practic și științific), ”lumea fanteziei” (al universului de discurs poetic, prin care se înțelege toată arta și mitologia) și ”lumea specifică credinței” (ce face obiectul universului de discurs al credinței, desigur). Tot în același text, Coșeriu adaugă o nouă dimensiune definiției conceptului său de ”univers de discurs”, pe lângă cea de ”sistem de semnificații” și anume univers de cunoaștere. Universul de discurs este autonom, după cum am văzut, deoarece semnificațiile lui pot fi validate doar în cadrul lui și nu în cadrul unui alt univers de discurs, și este universal. El reprezintă unul din modurile fundamentale de cunoaștere prin faptul că semnificatele sale evocă intuiții ale unor moduri de a fi (prin recunoașterea și delimitarea realității, pe care limbajul o face) particulare. Un univers de discurs reprezintă, deci, o cunoaștere determinată, iar limbajul ajută la crearea unui mod autonom de cunoaștere de fiecare dată când este actualizat prin act de vorbire.

Am putea concluziona că semnificatele, reprezintă conținutul propriu al planului istoric, al limbii idiomatice, determinate, însă au o dimensiune superioară a faptului de a fi în permanentă conexiune cu universul de discurs în care apar. Aceeași expresie (semnificat) dată a unei limbi poate avea un semnificat diferit într-un univers de discurs față de un altul. Mai mult, putem postula (fără să încercăm să demonstrăm, căci scopurile acestei postari nu conțin o investigație lexicologică sau semantică, în sensul structuralist) că există semnificate proprii unor anumite universuri de discurs ce pot fi actualizate în sens propriu doar acolo, putând ieși (din universul de discurs aferent) prin metaforă, forțare sau greșeală.