Insistăm pe sintagma ”din perspectiva sensului” deoarece, Coșeriu însuși face la începutul lucrării ”Lingvistica Textului. O Introducere În Hermeneutica Sensului” o distincție între o lingvistică a textului ce are în vedere sensul acestuia și o lingvistică a textului improprie pe care o numește gramatică transfrastică. Aceasta din urmă are în vedere procedeele pur lingvistice de combinare a propozițiilor în unități mai mari (texte). Putem identifica în text anume funcții specifice și putem urmări cum se realizează acestea în fiecare limbă în parte. Deși Coșeriu vorbește despre această gramatică și oferă exemple pentru a ilustra cum funcționează, nu o vom lua în considerare pentru scopurile lucrării de față. Suntem interesați aici de natura conținutului planului textual și cum este acesta produs efectiv. Ori un astfel de demers este primul tip de lingvistică a textului menționat mai sus și anume o lingvistică a sensului.

Am conchis în teoretizarea sumară a trihotomiei planurilor limbajului că ele se actualizează concomitent și inseparabil unele de altele. Astfel, de fiecare dată când vorbim producem un text, indiferent de lungimea acestuia, care poate fi mare și poate reprezenta un text elaborat, sau poate fi o singură propoziție. Actualizăm competența istorică de a vorbi o limbă determinată (română, germană etc.), într-un cadru universal al respectării principiilor generale ale vorbirii, logicii și cunoașterii lumii (vorbire clară și coerentă, non-contradictorie etc.), care nu are nimic de-a face cu limba dată: cadrul universal este respectat în aceiași parametri în toate limbile. Pe lângă acestea, lingvistica integrală teoretizează și un plan individual unde se produce textul. La fel ca în cazul planului universal, competența individuală de producere de texte nu ține de elementele specifice limbilor istorice. Nu ne referim la producerea de texte în sensul gramatical, după instrumentele pur lingvistice. 

Textul nu trebuie privit ca simplă combinare sintactică a semnelor lingvistice. Această combinație este mai degrabă unul din suporturile materiale ce fac posibile actualizarea sensului, pe lângă circumstanțele extralingvistice (sau extra-textuale), pe care Coșeriu le numește cadre și despre care vom vorbi în secțiunea următoare. Textul este astfel combinarea sintactică a semnelor lingvistice în anumite circumstanțe extralingvistice bine determinate și înzestrate cu unitatea superioară de înțeles a sensului. Considerăm unitățile de înțeles după cum urmează:

• Unitatea de înțeles a designației, specifică planului universal. Chiar dacă reprezintă un raport semiotic (o operație) mai degrabă decât o dimensiune inerentă limbajului, prin faptul de referire la realitatea exterioară se înțelege ceva. 
• Unitatea de înțeles al semnului lingvistic in abstracto, care este semnificatul și este specifică planului istoric. Se înțelege conceptualizarea unei anumite delimitări de realitate (exterioară sau gândită). O asociem cu ceea ce în teoria lexicologică se numește înțeles deplin de noțiune (”full notional meaning”) și care evocă o imagine mentală.
• Unitatea de înțeles a interferenței sintaxei-semnatice, a combinărilor semnelor lingvistice în vorbire, care este specifică tot planului istoric. Conceptele de ”copil” și ”a fugi” tratează anumite realități, însă combinația ”copilul fuge” are un înțeles ce se bazează pe cele doua semnificate, dar care este totuși independent. Evocă o imagine mentală separată (față de cele doua semne lingvistice luate în alte combinații sau chiar singure).
• Unitatea de înțeles a sensului, specifică planului individual, care se construiește în text prin integrarea și depășirea tuturor unităților de înțeles, respectiv conținuturilor, menționate anterior. Sensul are dimensiunea superioară de a fi determinat de anumite circumstanțe extralingvistice pe de o parte și de a beneficia de o intenționalitate auctorială pe de alta. Subiectul vorbitor poate să orienteze limbajul către un anumit scop în construirea sensului și a textului, astfel încât ”copilul fuge” poate fi o minciună cu scop manipulativ. Însă lucrul acesta nu va reieși niciodată din semnificate folosite și nici din simpla lor combinare sintactică, pentru că minciuna ce urmărește să manipuleze este un conținut superior, ce se regăsește numai în textul determinat (și) extralingvistic; deci un sens.

În vorbirea coerentă și fluentă, semnul lingvistic apare destul de rar în unitate singulară, iar și dacă o face, va fi mereu în relație cu alte semne. Astfel, înțelegerea pe care noi a aplicăm asupra actului de vorbire va fi tot timpul bazată, teoretizează lingvistica integrală, pe relațiile ce se stabilesc între semnele lingvistice. În cazul textului, are loc construcția unei rețele de unități de înțeles și de diferite nivele ale unităților de înțeles, în sensul în care semnele lingvistice funcționează prin inter-relaționare, dar și prin raporturile care se stabilesc între ele și lucrurile extralingvistice, precum și înțelegerea noastră despre aceste lucruri, care se răsfrânge drept tot o consecință a utilizării semnelor lingvistice în primă instanță. Semnele lingvistice pot ”evoca”, atunci când sunt folosite, o cunoaștere specifică despre anumite realități extralingvistice (Coșeriu 2013). 

În majoritatea tendințelor lingvistice ce se preocupă și de teoria discursului este acceptat că în actele de vorbire se poate înțelege mult mai mult decât se spune efectiv. Am văzut că semnele lingvistice inter-relaționează și designează sub un strat al aplicării cunoștințelor despre lume ale subiecților vorbitori, însă se pare că sensul textului se construiește și în prezența unor mecanisme mai numeroase și mai complexe, pe care Coșeriu le numește cadre și pe care le-am anticipat și noi, ce reprezintă circumstanțele extralingvistice efective de realizare a actului de vorbire: stările lucrurilor, momentul și timpul vorbirii etc.

Textele sunt astfel condiționate de situația efectivă de vorbire și apar nu doar într-un context lingvistic, ci și într-un context extralingvistic specific, ce reprezintă mediul în care acestea își pot căpăta sensul. Numai în conștientizarea și considerarea acestora putem să includem în teoria noastră și să sperăm să descriem acele unități superioare de înțeles ale textului, denumite funcții textuale (rugăminte, refuz etc). Lingvistica textului pe care o propunem vine în acest punct cu o nouă definiție a sensului: ”dorim să numim sens totalitatea funcțiilor textuale, totalitatea a ceea ce se înțelege cu ajutorul textului și numai cu ajutorul textului” (Coșeriu 2013). Întregul text este o expresie (un semnificant) pentru un conținut complex, de nivel superior, pe care îl numim sens. Observăm de asemenea și că textul poate suspenda regulile limbii, pe care le găsim în planul istoric. Funcția interogativă a limbii, construită cu regulile idiomatice date în planul istoric, poate să nu coincidă cu funcția textuală de întrebare (cum se întâmplă în cazul întrebării retorice, spre exemplu). Textul și sensul pe care acesta îl implică sunt deci niveluri autonome din sfera limbajului. 

Am conchis că textul nu își poate dobândi sensul înafara circumstanțelor extralingvistice de producere a acestuia. Coșeriu denumește aceste circumstanțe ”cadre” și distinge patru categorii:

• Situație – cadrul strict spațial-temporal în care apare vorbirea și prin care se pot defini/identifica cele trei coordonate primitive eu, aici și acum. 
• Regiune – spațiul de funcționare a unui semn în cadrul sistemului semantic de care aparține. În cazul considerației noastre face o dublă referință, o dată la tradiția istoric determinată de vorbire (limba efectivă, istorică) și la cunoașterea pe care subiecții vorbitori au o asupra lucrurilor extralingvistice designate (mediului înconjurător).
• Context – orice înconjoară un semn lingvistic. Se referă atât la alte semne lingvistice (contextul lingvistic), cât și la obiecte din realitate ce nu sunt semne (contextul extralingvistic).
• Universul de discurs – viziunea asupra lumii în care se subscrie un text.