Semnificatul

Din perspectiva celor mai multe teorii lingvistice, limbajul este v─âzut ca un sistem semiotic, un sistem de semne. Inclusiv ├«n viziunea co╚Öerian─â ╚Öi, implicit, pe parcursul acestei lucr─âri se utilizeaz─â termenul de ÔÇŁsemn lingvisticÔÇŁ ╚Öi se refer─â la ceea ce ├«n╚Ťelegem prin ÔÇŁcuv├óntÔÇŁ. ├Äl numim totu╚Öi semn deoarece presupune rela╚Ťii ╚Öi raporturi semiotice; deci, semnific─â ceva, este ├«nzestrat cu ceea ce vom numi pe parcursul demersului de fa╚Ť─â unitate de ├«n╚Ťeles. ├Än cazul cuv├óntului ne referim desigur la semnifica╚Ťie (semnificat), dar Co╚Öeriu distinge trei tipuri de unit─â╚Ťi de ├«n╚Ťeles, fiecare specific unuia din cele trei planuri ale teoriei integraliste: desemnarea/designa╚Ťia din planul universal, semnifica╚Ťia din planul istoric ╚Öi sensul planului individual. Am observat din scurta introducere ├«n trihotomia planurilor limbajului c─â vorbim despre acesta ├«ntr-un prim palier ca activitate de a vorbi ├«n general ce face trimitere la extralingvistic, apoi, ├«n al doilea r├ónd ca activitatea de a vorbi o limb─â istoric determinat─â, ce apar╚Ťine unei anumite comunit─â╚Ťi, iar ├«n final ca activitate de construc╚Ťie a unui discurs oral sau text, unde intervine inte╚Ťionalitatea auctorial─â de orientare pragmatic─â ╚Öi putem crea, prin orientarea limbajului ├«nspre diferite scopuri (asemenea teoriei lui Austin) con╚Ťinuturi precum interoga╚Ťii, minciuni, r─âspunsuri, constat─âri, ╚Öamd. Am v─âzut de asemenea c─â fiecare din aceste planuri are un con╚Ťinut specific ╚Öi anume desemnarea pentru cazul planului universal, al nivelului general al vorbirii, semnificatul pentru cel al planului istoric, al vorbirii unei limbi anume ╚Öi sensul pentru nivelul individual al textului. Desemnarea este activitatea de referin╚Ť─â, de trimitere la ceva extralingvistic, ce poate fi at├ót material c├ót ╚Öi con╚Ťinut al g├óndirii, sau chiar la ceva lingvistic, ├«ns─â acest fenomen lingvistic la care se face referin╚Ť─â trebuie v─âzut ca un fapt de lume. Semnificatul este acea component─â a semnului lingvistic care reprezint─â conceptualizarea unui fragment din lumea exterioar─â sau g├óndit─â de subiect ╚Öi despre care am stabilit c─â apar╚Ťine inerent limbilor determinate, deoarece diferite limbi vor crea diferite semnificate, ce organizeaz─â ├«n mod diferit realitatea; din acest motiv lingvistica integral─â consider─â semnificatul ca fiind con╚Ťinutul specific planului istoric. Despre sens vom ├«ncerca s─â vorbim mai pe larg pe parcursul capitolului urm─âtor, ├«n care arunc─âm o privire asupra ├«ncerc─ârilor co╚Öeriene de a stabili o lingvistic─â a textului ╚Öi o hermeneutic─â a sensului. Putem fixa totu╚Öi sensul ca unitatea de ├«n╚Ťeles ce poate reie╚Öi doar din textul ca structur─â macro, prin ├«nglobarea ╚Öi dep─â╚Öirea tuturor celorlalte elemente (de structur─â lingvistic─â, i.e. semnele lingvistice ╚Öi combin─ârile lor, ╚Öi de unit─â╚Ťi de ├«n╚Ťeles, designa╚Ťia, semnificatele, semantica combin─ârii cuvintelor ├«n propozi╚Ťii etc.).

Re├«ntorc├óndu-ne la cuv├ónt ╚Öi la considerarea acestuia ca semn lingvistic, am stabilit c─â este alc─âtuit dintr-o component─â conceptual─â ╚Öi o component─â a expresiei materiale (nu materia ├«n sine, sunetul care trece prin aer sau cerneala de pe h├órtie, ci amprenta psihic─â pe care acestea le las─â ╚Öi prin intermediul c─âreia acestea actualizeaz─â conceptul). Co╚Öeriu pleac─â de al arbitrarietatea semnului lingvistic, a╚Öa cum este ea considerat─â de Saussure ╚Öi anume c─â nu exist─â o cauz─â natural─â pentru care unui semnificant s─â i se atribuie un semnificat sau vice-versa, ╚Öi ia ├«n considera╚Ťie preciz─ârile lui Hegel ├«n care acesta din urm─â consider─â c─â ├«n interpretare, materialitatea semnului lingvistic este suspendat─â, sau neimportant─â. Astfel, o aten╚Ťie sporit─â ├«i este acordat─â semnificatului, c─âci din perspectiva acestuia se define╚Öte func╚Ťia esen╚Ťial─â a limbajului. 

Desigur, cuv├óntul reprezint─â, am men╚Ťionat, o uniune indisolubil─â a expresiei cu semnifica╚Ťia ╚Öi, de╚Öi putem avea expresie f─âr─â semnificat, lipsit─â de ├«n╚Ťeles, aceasta va fi un pur fapt fizic, material ╚Öi nu poate constitui un act de limb─â. Cuv├óntul semnific─â ╚Öi desemneaz─â, ├«ns─â desemneaz─â doar mediat (Co╚Öeriu 2009). Medierea aceasta este necesar─â pentru c─â, ├«n lipsa ei, cuv├óntul ar fi un semn ca toate celelalte ╚Öi nu s-ar putea lucra conceptual, separat de ╚Öi ├«n absen╚Ťa (├«n unele cazuri, vorbim aici de poten╚Ťialitate) realit─â╚Ťilor extralingvistice desemnate. Lucrurile extralingvistice nu pot fi separate de limbaj, c─âci limbajul este factorul determinant ├«n rela╚Ťia cu lumea, d├ónd posibilit─â╚Ťile de a fi a lucrurilor ├«n lume. Este interesant c─â, deoarece pleac─â de la semnifica╚Ťii ╚Öi nu de la obiectele propriu zise, limbajul d─â a o prim─â lume spiritual─â omului, care este o lume a posibilit─â╚Ťilor ╚Öi nu a existen╚Ťelor efective. Dar, prin aceast─â lumea spiritual─â putem ordona apoi lumea exterioar─â, material─â, c─âci tot prin limbaj prob─âm existen╚Ťele, observ├ónd, spre exemplu, c─â posibilitatea de a fi ÔÇŁcalÔÇŁ se ├«nt├ólne╚Öte ├«n realitatea exterioar─â, pe c├ónd cea de a fi ÔÇŁminotaurÔÇŁ nu. Configurarea lumii spirituale a posibilit─â╚Ťilor date de limbaj este o configurare primar─â, ├«n anterioritatea c─âreia nu exist─â nicio alta. De aici concluzioneaz─â lingvistica integral─â c─â limbajul este anterior ├«ns─â╚Öi distinc╚Ťiei dintre existen╚Ť─â ╚Öi non-existen╚Ť─â. 

Limbajul se materializeaz─â ├«n diferitele forme ale limbilor determinate istoric, ├«mp─âr╚Ťind comunitatea uman─â ├«n subcomunit─â╚Ťi, iar limbile istorice sunt caracterizate primordial de semnificatele pe care acestea le creeaz─â ├«n diferitele delimit─âri ale realit─â╚Ťi. Astfel, se poate considera c─â limbajul este, efectiv, semnificat. Existen╚Ťa expresiei nu este negat─â sub nicio form─â, ├«ns─â Co╚Öeriu noteaz─â c─â semnificatul este elementul determinant al finalit─â╚Ťii/func╚Ťiei esen╚Ťiale a limbajului ╚Öi, prin urmare, ├«ntre expresie ╚Öi semnificat exist─â o rela╚Ťie de unic sens: expresia exist─â pur ╚Öi simplu pentru a deservi ca instrument de realizare a semnificatului; expresia exist─â pentru semnificat, iar nu invers. ├Äns─â╚Öi categoria fundamental─â al acului lingvistic nu este comunicarea, cum ar putea fi considerat ├«n unele viziuni reduc╚Ťioniste asupra limbajului, ci este tot semnificatul (Co╚Öeriu 2009). Comunicarea nu este esen╚Ťial─â pentru limbaj ╚Öi poate s─â lipseasc─â, dar semnificatul nu. Acesta este structurare a posibilit─â╚Ťilor lumii ╚Öi a experien╚Ťelor umane. Am precizat de mai multe ori c─â semnificatul red─â faptul de a fi al lucrurilor. Prin aceasta ├«n╚Ťelegem c─â se structureaz─â intensionalit─â╚Ťi, con╚Ťinuturi de g├óndire, ╚Öi nu obiecte propriu-zise. Semnificatul lui ÔÇŁscaunÔÇŁ nu ├«nseamn─â nici scaunul empiric ╚Öi nici percep╚Ťia senzorial─â a acestuia, ci tot ceea ce, ├«n con╚Ötiin╚Ťa sa, subiectul vorbitor poate intui ca fiind scaun. Semnificatul acestui semn lingvistic poate desemna scaunul empiric din fa╚Ťa subiectului, orice scaun care a existat ├«n trecut, orice scaun care poate exista ├«n viitor, sau orice scaun imaginar, dintr-o lumea fic╚Ťional─â, care nu va exista niciodat─â ├«n realitate. ├Än consecin╚Ť─â, desemnarea de obiecte din realitate este un proces secundar, ce reprezint─â o anumit─â utilitate a limbajului. Este doar una din posibilit─â╚Ťile deschise de semnificat (Co╚Öeriu 2009).

Semnificatele sunt con╚Ťinuturi proprii ale limbilor determinate, iar, prin acestea, prin limbaj, omul devine con╚Ötient de propria istoricitate. Limbajul ├«mparte oamenii ├«n comunit─â╚Ťi idiomatice ce se transform─â mai apoi ├«n popoare ╚Öi na╚Ťiuni.

Trebuie remarcat, ca o ultim─â not─â ├«n discu╚Ťia despre semnificat ╚Öi expresie c─â numele proprii reprezint─â o situa╚Ťie aparte pentru cum func╚Ťioneaz─â rela╚Ťia dintre cele dou─â. Un nume ÔÇŁeticheteaz─âÔÇŁ un concept ╚Öi are poten╚Ťialitatea de a desemne toate obiectele ce cad sub acel concept. Desemnarea se realizeaz─â, totu╚Öi, doar c├ónd se actualizeaz─â planul universal, deci doar ├«n vorbirea propriu-zis─â. Un nume propriu ÔÇŁeticheteaz─âÔÇŁ o ÔÇŁidentitate istoric─âÔÇŁ (Co╚Öeriu 2009), a unei fiin╚Ťe identice cu sine ├«ns─â╚Öi, spre deosebire de un nume comun ce ÔÇŁeticheteaz─âÔÇŁ o esen╚Ť─â ce poate s─â apar╚Ťin─â unor multiple obiecte din realitate.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s