Lingvistica integrală poartă acest nume deoarece viziunea lui Coșeriu a fost de a uni și (re)concilia marile direcții ale lingvisticii secolului XX, reprezentate mai ales de structuralism, gramatică generativă și pragmatică. Marile dispute ale acestora se încheagă în teoria coșeriană, iar integralismul are pretenția de a coagula o structură unitară și coerentă (vom vedea exact cum este posibilă această conciliere în capitolul al doilea). Coșeriu își manifestă prin această viziune o latură, inerentă am putea spune, de apologet, pe care o mai întâlnim și în conferința sa despre rugăciunea ca text. Deși Humboldt nu face parte din punct de vedere cronologic din direcțiile secolului XX, el dă totuși traiectoria fundamentală a lingvisticii moderne, iar una din viziunile ce contribuie enorm la acest lucru este relativitatea lingvistică.

Plecând de la realizarea faptului că orice contact cu lumea empirică, exterioară subiectului, este mediat de limbaj prin conceptele (pre-existente nouă) pe care acesta le pune la dispoziție, lingvistica modernă humboldtiană postulează că un contact cu realitatea în afara discursului, în afara limbajului (despre ea) este irecuperabil. În consecință, pentru că realitatea exterioară va fi mereu mediată de un discurs sau altul, se deduce că limbile înseși, ca actualizare efectivă și istoric-determinată a limbajului, reprezintă un instrument de gândire despre și raportare la lume. Limbile sunt responsabile pentru conceptele și clasele de lucruri cu care operăm în gândirea despre realitate (fie ea exterioară sau mentală). Cassirer întărește și el ideea, plecând de la o analogie cu biologia, unde diferite animale se postulează a trăi în lume diferite în funcție de componentele biologice (de efectuare și receptare) cu care sunt dotate, și adaugă că omul trăiește într-o dimensiune superioară (care o înglobează pe cea biologică, dar o depășește), dată de sistemele se semne care îl înconjoară. Dintre acestea, sigur că cel mai relevant este limbajul. Relativitatea lingvistică presupune, sensu stricto, că limbile diferite influențează în mod diferit percepția asupra realității. Acest lucru rezultă din faptul că limbile au conținuturi conceptuale diferite, care diferențiază și organizează la nivel mental realitatea; astfel, viziunea asupra lumii exterioare este dată în mare parte (nu în totalitate, desigur) de limba în care este gândită lumea aceasta exterioară. Oameni vorbitori ai unor comunități lingvistice diferite vor avea viziuni diferite (asupra aceleiași lumi empirice), vor gândi diferit și, prin extensie, se poate spune că vor trăi în ”lumi diferite”. Deși acest principiu ține de filosofia limbajului sau de o teorie generală a lingvisticii, el este verificabil și la nivelele lexico-gramaticale ale limbilor particulare în sine, unde, într-un simplu demers de traducere, observăm imediat că nu există tot timpul corespondenți perfecți, identici, dintr-o limbă în alta.

Folosind un exemplu din suedeză, Coșeriu argumentează că problema relativității nu trebuie privită din perspectiva a ceea ce pot (sau nu pot) spune anumite limbi, căci orice limbă poate exprima, la limită, orice conținut. Aspectul esențial este legat însă de ceea ce este o limba obligată să spună într-o circumstanță dată; de ceea ce nu poate să spună. Exemplu din suedeză amintit este că, în această limbă, există un cuvânt specific pentru bunica din partea mamei și un alt cuvânt, separat, pentru bunica din partea tatălui, dar nu există un cuvânt generic pentru bunică; suedeza nu poate, astfel, vorbi despre bunică, fără să spună despre care din cele două este vorba (este deci obligată să plaseze apartenența bunicii), așa cum ar putea engleza, spunând ”grandma”, sau româna, folosind ”bunica” etc. Aceasta obligativitate a suedezei de a face o anumită precizare vine pur și simplu de la modul ei specific de a delimita realitatea. Limba engleză, spre exemplu, vorbește de ”tree”, dar nu spune însă dacă acest ”tree” poate sau nu să facă fructe; nu consideră necesar a face o asemenea delimitare a realității exterioare. Limba română însă se află la polul opus al problemei și vine atât cu ”copac”, un ”tree” lipsit de fructe, cât și cu ”pom”, un ”tree” care poate face fructe, pentru că limba română consideră această diferență ca fiind importantă, datorită viziunii diferite a realității pe care româna o impune față de engleză.

De o mare atenție (și) din partea celorlalte științe ale culturii (plus psihologia, a cărei direcții contemporane o face mai greu de încadrat) s-a bucurat ipoteza Sapir-Whorf, care reprezintă o interpretare radicalizată, dusă la extrem, a relativității lingvistice humboldtiene. Ipoteza presupune că aparatul nostru cognitiv depinde în integralitate de comunitatea lingvistică căreia îi aparținem și deci în care gândim. Astfel, vorbitorii unor limbi diferite nu trăiesc în lumi ușor diferite, ci în lumi total diferite. De aici la a considera limbajul ca o forță de constrângere a gândirii este un singur pas, însă Humboldt argumentează că limba este însuși materialul gândirii și rezolvă, cumva anticipativ, această problemă. Coșeriu vorbește despre raportarea la lumea exterioară prin intermediu limbajului în trei stadii distincte: un stadiu pre-lingvistic, visceral, al reflexelor pragmatice la stimulii exteriori, circumstanțiali, un stadiu lingvistic al înțelegerii realității prin conținuturile date de limbă și un stadiu post-lingvistic, în care limba este direcționată către o finalitate sau alta (de exemplu comunicativă). Ar mai trebui menționat aici, până încheiem problema relativității lingvistice, că, având componenta superioară intensională (vom vedea când considerăm superioritatea semnificatului asupra semnificantului din perspectiva integralistă), este limpede că limbajul nu diferențiază obiectele propriu-zise și individuale ale realității empirice, ci, mai degrabă, creează clase în care acestea pot fi plasate; iar, ca orice clase, acestea pot fi constituite dintr-un singur element sau pot fi clase goale.

O altă contribuție absolut esențială al lui Humboldt la lingvistica modernă, și care va fi preluată de Coșeriu în punerea bazelor integralismului și de O. Boc în analiza textualității poetice, este perspectiva privirii limbajului ca energeia (activitate). În paradigma humboldtiană, nu trebuie să privim limbajul din punctul de vedere al unui produs static, mort și delimitat/definit în integralitate (ergon). Astfel, acesta nu este un instrument/element în afara subiectului, ci reprezintă o activitate pe care subiectul vorbitor o desfășoară; un act ce se întâmplă (diferit) de fiecare dată când cineva vorbește. Fiind privit ca o activitate, o consecință naturală este introducerea dimensiunii creativității în teoria lingvistică. Creativitatea stă la baza ideii coșeriene despre funcția fundamentală a limbajului, însă fără a anticipa prea mult, expunem aici doar câteva caracteristici mai evidente ale creativității în limbaj. Pe de o parte, este vorba de faptul că fiecare subiect vorbitor al unei comunități lingvistice folosește instrumente și tehnici lingvistice deja existente pentru a exprima lucruri mereu noi. Fiecare actualizare a limbajului în vorbirea cuiva este un act unic și irecuperabil, ce se petrece în circumstanțe imposibil de copiat ulterior în timp și ce exprimă un conținut la fel de unic; chiar dacă un discurs poate fi copiat în aport de unu-la-unu, dimensiunile lingvistice și extralingvistice ce i-au orientat sensul sunt la fel de imposibil de atins precum încercarea de a recupera efectiv trecutul, cu tot ce este conținut în acesta. Pe de altă parte, pe lângă creativitatea inerentă în ceea ce privește lucrurile exprimate, se poate vorbi și de o creativitate asupra tehnicilor lingvistice înseși. Orice subiect vorbitor este capabil să modifice structurile lingvistice tradiționale, normative, ale limbii pe care o actualizează. O notă ar fi binemeritată aici despre dihotomia ”normă” versus ”sistem”: prin sistem al limbii înțelegem totalitatea posibilităților de creație într-o limbă (spre exemplu, sistemul limbii române permite formarea pluralului cu –e, -i, sau –uri), iar norma reprezintă un set fix de realizări efective ale sistemului în limba standardizată (norma limbii române dictează că pluralul substantivului ”mașină” se va forma cu –i și cu niciuna din celelalte posibilități oferite de sistem). Având posibilitatea de a suspenda norma oricând și de a selecta alte modalități din paradigma oferită de sistem, subiectul vorbitor aduce o inovație individuală în limbă ce se poate propaga la nivelul comunității și poate, în timp, deveni regulă (normă). Coșeriu argumentează că de la această creație prin abatere de la normă pleacă modificarea limbii.

Vom schița doar câteva aspecte fundamentale ale dimensiunii alterității limbajului, plecând de la considerațiile lui Humboldt, deoarece vom relua această problematică în discuția pe larg despre aspectele teoretice ale lingvisticii integrale din capitolul următor. Prin alteritate, înțelegem capacitatea de a vedea lumea prin ochii altcuiva, sau, mai practic expus pentru scopul cercetării noastre, relația dintre un eu subiect și o altă persoană (tu), înzestrată cu (mai mult sau mai puțin) aceleași capabilități ca subiectul din persoana întâi. Această relație banală este totuși fundamentală și aproape simbiotică, deoarece Humboldt consideră că un eu nu își poate valida ființa(rea) fără un tu. Un subiect fără alteritate este deci un non-conținut, o categorie goală, deoarece el nu se poate defini decât în relație cu alți subiecți.

Prin intermediul limbajului, la momentul exprimării de conținuturi cu ajutorul limbii, subiectivitatea umană și ceea ce era strict individual (până în momentul exprimării) trece în transindividual și devine deschis în fața celorlalți. Humboldt teoretizează că după această fază, subiectul simte automat o nevoie de confirmare din partea celor din jur; însă această confirmare nu poate fi niciodată totală din cel puțin două motive: 1) fiecare dintre subiecți este unic și fiecare instațiere discursivă și actualizare a limbajului este irepetabilă, după cum am arătat mai sus în considerațiile despre limbajul ca activitate și dimensiunea creativității și 2) conținutul care este transmis de subiectul emițător prin discursul său nu poate trece nemediat direct în mintea interlocutorului (la fel cum nici intensionalitatea, fluxul de gânduri, nu poate fi transpusă direct din mintea unui subiect în mintea altuia). Deși acest al doilea aspect i-a fost reproșat limbajului mult timp, în special de pozitiviști, și a fost considerat drept o impuritate sau o ineficiență inerentă limbajului, considerăm faptul că sensul discursului trebuie reconstruit de către interlocutor o binecuvântare și o garanție a însăși libertății de gândire umane. Confirmarea din inter-subiectivitate despre care vorbește Humboldt este doar parțială, însă acest lucru nu limitează creativitatea individuală și nu constituie un impas în procesul de construirea a obiectivității din/prin instituirea inter-subiectivității.