Pornind de la filosofia gândurilor care vin la noi (și nu invers), în “On Writing”, Stephen King menționează:

Când, în timpul unui interviu pentru “The New Yorker”, i-am spus intervievatorului (Mark Singer) că sunt convins că poveștile sunt lucruri descoperite, precum fosilele, în pământ, a zis că nu mă crede. I-am răspuns că e în regulă, atâta timp cât a crezut că eu cred asta. Și o cred. Poveștile nu sunt tricouri suvenir sau platforme GameBoy. Poveștile sunt relicve, părti ale unei lumi preexistente nedescoperite. Datoria scriitorului e să folosească uneltele din trusa lui pentru a le dezgropa pe fiecare cât mai intactă posibil.

Am ales citatul aceasta pentru că se potrivește perfect cu teoria mea despre un anumit caracter “magic” în ceea ce privește literatura, arta sau actul creator, in general. In teoretizarea propriilor viziuni despre literatură, critică și metacritică, am insistat mereu pe metafizicul acelui moment de pricepere estetică (James Joyce în ”Portretul Artistului la Tinerețe”) și pe ce conexiune realizează acesta cu cititorul.

Neglijat probabil din frica de a cădea în anarhie interpretativă, cititorul nu trebuie neglijat, in special pentru a ne ajuta să răspundem la cele mai importante intrebări cu privire la această formă de artă: Ce conferă literaritate unui text? Ce confera valoare unui text literar? Și ce relație există între autor și operă? Cât despre interpretare, există un singur aspect pe care aș dori să îl subliniez aici.

Un text este literar atunci când stabilește o conexiune cu cititorul, ce depășeste simpla informare de caracter empiric, pozitiv. Când îl îmbogățește pe cititor adresându-i-se spiritului acestuia și nu mintii. Când împarte cu el un fragment de fantezie sau simțire – aceasta este literaritatea. Valoarea este cu totul altă problemă; una mai delicata, pentru că tinde să cadă, la o prima analiză superficială, în subiectivism. Din punctul meu de vedere, acest lucru nu se întâmplă -sau, cel puțin, nu în totalitate.

Cum stabilim ce e bun și ce e mai puțin bun? După ponderea recenziilor literare pozitive? Cel mai probabil nu. Din propria mea experiență cu literatura, teoria și istoria ei, criticii sunt, de cele mai multe ori, în completă opoziție față de adevăr. Să ne amintim cu ce opoziție acerbă din partea lor s-a întâlnit Shakespeare-ul romanului, Charles Dickens. Răspunsul nu se gășește în sincronie. Indiferent cât ne-am iluziona, nimeni nu va mai citi ”50 Shades of Grey” peste 20 de ani, în pofida milioanelor de exemplare vândute. Avem de a face cu opere literare bune și capodopere. Cele bune au un mare succes în sincronie și o oarecare funcție socială. Sunt bune pentru că rezonează cu mulți cititori ai perioadei în care apar. Capodoperele, pe de altă parte, pot fi privite doar diacronic. Sunt capodopere pentru că se preocupă cu marile probleme umane și, în felul acesta, ajung la cititori din toate generațiile pe care le succed.

Despre autor, viziunile au căzut, pe parcursul timpului, dintr-o extremă în alta: de la deținătorul adevărului ultim al operei la entitatea pe care trebuie să o ucidem, metaforic, pentru a avea o bună interpretare. Autorul este, dupa cum sugereaza și Stephen King, un instrument menit să materializeze opera din metafizic. Faptul că Mark Singer nu l-a crezut nu este de mirare. Pentru o totală comprehensiune a acestei teorii, trebuie să fi scris la rândul tău. Primul lucru pe care l-am observat când am început să scriu ficțiune este că povestea nu ajunge pe hartie (sau în documentul Word) așa cum mi-aș fi imaginat inițial. Pentru a folosi o celebră zicală: “It’s alive!” Acesta este caracterul magic menționat. Sigur că este dogmatic să spunem că autorul trebuie ucis. Putem considera opera magică și vie și autorul doar un instrument, dar este primul ei cititor și cel care o înțelege cel mai bine. Nimeni nu poate avea o legatură mai strânsă cu opera decât autorul.

Mai rămâne problema interpretării. Sub condiția de a fi sinceră, a cataloga o interpretare drept ‘gresita’ este mai greu decat ar parea la prima vedere. După ce a fost transpusă în materialitate, opera literară nu mai aparține în exclusivitate autorului. Este foarte posibil ca cititorul să nu vadă în ea chiar nimic din ce vede autorul. Acest lucru nu este sinonimic cu o interpretare greșită. Opera este o entitate vie, independentă, ce vorbește cu fiecare cititor într-un mod diferit, în funcție de experiența și trăirile lectorului respectiv, la fel cum și noi relaționăm diferit cu fiecare din persoanele care ne înconjoară.