“La inceput era Cuvantul”

Logosul este la inceput pentru ca logosul este el insusi cel care marcheaza inceputul prin deschiderea catre realitate. Logosul este activitatea de conceptualizare si delimitare a tot ce e extra-lingvistic: “Visez acel laser lingvistic / care sa taie realitatea de dinainte / […] Acel cuvant il visez / care a fost la inceputul lumilor lumii” (N. Stanescu).  Sa numim astfel investirea conceptelor-fragmente de realitate cu sens, ce are loc in logos, o prima deschidere. 

Totusi, proprietatea logusului de a crea concepte si a le investi cu sens nu se rezuma doar la real. Astfel, observam imediat, precum Stephen Daedalus (J. Joyce), ca sunt posibile lucruri in limba ce nu sunt posibile in realitate. Esenta limbajului, aceea de a crea, se extinde dincolo de constrangerile realului, si instantiaza concepte noi, ce apartin gandirii magice, poeziei, fictionalului. Aceasta este o a doua deschidere a logosului: o dechidere catre trans-real; catre transcendent. Noile concepte si sensuri instantiaza o noua lume. O lume care, oricat ar imprumuta din cea reala, nu raspunde in fata ei. 

Fictiunea are, deci, la baza acelasi mecanism creator al logosului ce instanteaza cognitiv realul. “Nu citim si scriem poezie pentru ca este dragut. Citim si scriem poezie pentru ca suntem membrii ai rasei umane” (N. H. Kleinbaum).

Fictiunea nu este o iesire temporara din realitate, nici o oglinda a ei, nici un instrument ce serveste un scop didactic sau estetic. Fictiunea este o nevoie intrinseca a sistemului uman; este ceva ce a fost cu noi de la inceput, caci “la inceput era Cuvantul” (Ioan).