Ce functioneaza cel mai bine aici este ca Neagu Djuvara nu incearca sa construiasca un tratat dedicat impresionarii colegilor de breasla, ci spune o poveste. Face placute digresiuni in istoria limbilor si etimologie si presara naratiunea cu multe detalii miniscule, dar interesante. Nu pot sa judec nici prezentarea, nici continutul istoric in sine, dar pot sa remarc lipsa de idealizare si judecatile de valoare din ce in ce mai numeroase pe masaura ce ne apropiem de sec XX si perioada traita de el. Lucru pe care il si recunoaste si il asuma. Inteleg de ce unele categorii de cititori nu ar fi de acord, dar cred ca ii ofera un caracter uman cartii.
As retine concluzia din penultima pagina: “Mostenirea cea mai grava consta in faptul ca acea jumatate de secol [de comunism] ne-a stricat sufletul”.